Când indiferența pregătește admirabil pasiunea și speranțele derizorii se dizolvă în iubirea pentru ce ai pierdut: Béatrice și Philippe în mâinile marelui d’O, un roman fluid, nobil și agreabil.
Nu folosește la nimic să-ți afli dinainte viitorul, pentru că dintr-odată el devine prezent și își pierde culorile și conturul pe care i le dau așteptarea, teama, speranța și timpul trecut. Și-apoi, chiar dac-am ști ce-o să fie, tot vom continua să ne mirăm, ba poate chiar mai mult. Puterea inimii, a timpului care trece și a întâlnirii, e infinită.
În dragoste, să acționezi înseamnă să vorbești. De asta nu mă îndoiesc. Cred că Giraudoux a zis că un mut n-ar avea cum să cucerească o femeie. Ce complicat și fascinant drum au de străbătut prin limbaj ființele care se caută în iubire. Pură e doar pornirea care împinge trupurile unul spre altul, le mână vertiginos din vreun colț de oraș sau de lume, făcând să dispară glumele, așteptările, prudențele, toată dialectica asta secundă a cererii și a ofertei, până ce nu mai rămâne nimic între cele două chipuri, între brațele întinse, între epiderme, nimic mai mult decât dorința. Zidul se prăbușește. O s-o îmbrățișez chiar acum.
Ce puternic te simți când ești tu însuți! Și cât de slab, îndată ce vrei să pari ceea ce nu ești! Spuneam fleacuri, orice-mi trecea prin minte și, cu fiecare vorbă, mai avansam un pic în inima lui Béatrice. De regulă, un îndrăgostit se luptă să-și cucerească perechea. Ori face pe indiferentul și virtuosul, ori, dimpotrivă, se dă mare golan. Mai devreme sau mai târziu, de sub orice mască țâșnește însă disperarea bietului june sentimental.
Serile, bântuiam prin oraș. Eram încă foarte tineri. Iar eu, de felul meu, mă străduiam să-mi risipesc viața. Rătăceam din bar în bar, ne cheltuiam banii la jocuri mecanice și stăteam cu orele nemișcați să ascultăm Les Amants d’un jour sau Envoie la musique. Erau ca niște semne secrete de recunoaștere, derizorii şi tocite, pe care simțeam nevoia să ni le trimitem unii altora în virtutea unei delicioase și echivoce complicități.
Autor
Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist şi filozof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, graţie seninătăţii sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925 la Paris, într-o familie aristocratică, în care vederile de dreapta şi de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat filozofia la École normale supérieure. Între 1974 şi 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obţinuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.
