Arta conversaţiei

Arta conversatiei


sau eleganța ignoranței

Alexander von Schönburg
colecţia noblesse
traducere: Mihai Moroiu
ilustraţia copertei: Gheorghe Fikl
135 x 210 mm; 304 pp.
ISBN 978-606-8564-39-5

preț: 43,25 lei
Comandă

++Măreşte imaginea
>>Răsfoieşte

Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden şi scriitor, s-a născut pe 15 august 1969 şi este fiul contesei Beatrix Széchenyi von Sárvár-FelsŐvidék şi al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau.
Din anul 1999 este căsătorit cu prinţesa Irina Verena de Hessa, nepoata prin­ţului Christoph de Hessa şi stră­ne­poata reginei Elisabeta a II-a.
Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria şi Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt des­cen­denţi direcţi ai reginei Victoria şi stră-stră-strănepoţi ai prinţesei Margareta de Prusia, mezina împăra­tului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluşi de la succesiunea la tronul britanic.


 R E G U L A   S U P R E M Ă   A   C O N V E R S A Ț I E I :
S Ă   N U   P L I C T I S E Ș T I !

Forma jucăușă de conversaţie se aseamănă cu ciripitul păsărilor, cu torsul pisicilor, cu improvizațiile lui Schubert, cu armoniile recurente. Nu contează prea mult ce zici. În asemenea momente, o bună parte din comunicare se desfășoară oricum nonverbal. În ultimă instanță, nu facem totuși decât să ne adulmecăm. Doar că puțin mai subtil.

Artă modernă • Capitalism • Celebrităţi • Echitate socială • Hoteluri de lux • Internet • Mâncare • Aristocraţie • Curse de cai • Francezi • Sex • Succes • Timp • Vânătoare • Câini • Moralitate fiscală • New York • Politică externă americană • Quentin Tarantino • Schi • Viitor

Unii citesc cărți începând cu sfârșitul. Pare nefiresc, dar este un gest absolut nevinovat. O dovadă că suferim de exces de informație. Pentru cei în cauză, adică în primul rând pentru cei care își petrec mai toată ziua în fața unor mici ecrane, care au cu adevărat nevoie de o introducere în modul de comunicare IRL, pentru ei, prin urmare, am rezumat esențialul cărții în câteva vorbe, care să-i scutească de restul lecturii:

Zece reguli de aur pentru orice ocazie – cocktail party, recepție sau sărbătoare:
1. Stai drept! Mergi drept!
2. Nu lăsa niciodată să se observe că interlocutorul te plictisește. Nu te uita niciodată peste umărul lui, în căutarea altor persoane!
3. Fii interesat! Procedează ca marele maestru Clinton. Sau că ambasadorul din Liechtenstein la Berlin. Când vorbești cu oameni ca ei, îți transmit sentimentul că s-au trezit în acea dimineață cu gândul că trebuie să te întâlnească pe tine.
4. Nu lăsa să apară vreo pauză în conversație! La nevoie, întreabă: “Ce lucru frumos vi s-a întâmplat astăzi?”
5. Nu fi servil. Poți să și contrazici, când este cazul!
6. Nu fi arogant. Lasă-l și pe interlocutor să aibă dreptate!
7. Fii întotdeauna amabil cu angajații!
8. Nu jigni niciodată o mamă. Sau un câine.
9. Nu pune niciodată telefonul mobil pe masă.
10. Ascultă!

Teme care trebuie ocolite în societate:
* bărbierit în zone intime;
* concediere;
* dimensiunile tumorii bunicii;
* Orientul Mijlociu;
* deodorante;
* bilanțuri;
* divorț;
* teorii ale conspirației;
* digestie;
* herpes;
* poststructuralism;
* școlile Waldorf;
* nebunia dietelor;
* dispariția tipăriturilor;
* Vladimir Putin;
* vârsta gazdei;
* wellness center;
* taxa de moștenire;
* buchetul vinului;
* buchetul interlocutorului.

Teme mereu valabile în societate:
* nasturii de pe blazerul interlocutorului;
* pantofii doamnei din grupul vecin;
* ultima expoziție de la Whitney Museum;
* revista Vogue;
* dispariția prânzurilor prelungite;
* piața neagră a pianelor;
* Münchenul în anii șaptezeci;
* zvonuri;
* meniul din localul londonez Rawduck;
* demodarea unor obiecte până nu de mult omniprezente (cabine telefonice, mașini de scris portabile) în epoca revoluției tehnice;
* pârtiile de schi;
* ultima carte a lui Faramerz Dabhoiwala;
* Maria Furtwängler;
* Ayurveda;
* uleiul de măsline de pe Insula Lesbos;
* străzile comerciale.

Niciodată de laudă:
* că nu îți citești corespondența;
* că menții curățenie impecabilă în mașină;
* că nu știi câți bani ai în cont;
* că ai mai mult de un amant;
* că pleci cu papucii de casă din hotel;
* că întotdeauna faci rost de masă la Jimmy’s, în Monte Carlo;
* că ești prieten cu Ayesha al-Gaddafi.

Cu ce te poți lăuda:
* că îți respecți siesta;
* că îți place să călătorești cu trenul;
* că îți place să fii șic;
* că îți place singurătatea;
* că te simți bine în societate;

Nu te plânge niciodată de:
* mâncare;
* programul de televiziune;
* toaleta din cafeneaua Hawelka de la Viena;
* costurile pentru internatul copiilor;
* angajați;
* propriul șef;
* partenerul de căsnicie;
* piercing;
* Angela Merkel;

Te poți plânge de:
* temperatura șampaniei;
* avocatul propriu;
* taxiurile din Hamburg;
* consilierul propriu în materie de artă;
* coada de la șaormeria lui Mustafa din Kreuzberg;
* cafeaua servită pe Air Berlin.

Câteva sugestii de deschidere a conversației:
1. “Ați auzit că la Breguet au lansat o linie de brățări pentru transportat poloniu?” (Când nimeriți într-un cerc de oligarhi ruși.)
2. “Care a fost cea mai lungă perioadă petrecută fără să dormiți?” (În discuțiile cu soldați sau când sunteți lângă ringul de dans din clubul Berghain.)
3. “Dacă ați vrea să puteți comite un delict fără să fiți prins, care ar fi acela?” (Când vorbiți cu un patron.)
4. “Care este filozoful preferat?” (În discuțiile cu cei din branșa modei.)
5. “Când v-ați dat seama pentru prima oară că sunteți deosebit?” (În conversațiile cu narcisiștii. Știu ce spun, funcționează fără greș.)

Cele mai mari șapte păreri greșite auzite la cocktail party-uri:
1. Maria Antoaneta a spus: “Dacă nu au pâine, să mănânce cozonac?” Adesea, o poveste născocită poate să se apropie de adevăr mai mult decât cel mai categoric adevăr. Nu în cazul nostru. Ultima regină a Franței nu a fost o persoană fără inimă. Și nu a rostit niciodată asemenea cuvinte. Este posibil să fi fost pronunțate de o metresă a lui Ludovic al XIV-lea. Dar e sigur că Maria Antoaneta i-a cerut politicos scuze călăului ei, după ce l-a călcat pe picior, în drum spre ghilotină.
2. Folosim doar 10% din capacitatea creierului nostru. E o pură inepție, ceea ce arată perfect cercetările tomografice. Funcție de solicitare, însă, diferitele regiuni cerebrale pot să se activeze sau nu.
3. Dom Pérignon (1638–1715) a inventat șampania. Greșit. În vremea sa se cunoștea de mult că fermentarea vinului produce bule de gaz. “Méthode champenoise” se folosea în Anglia încă din secolul al XVI-lea. Ceea ce lumea îi datorează cu adevărat călugărului benedictin este o altă descoperire: prin amestecarea unor varietăți de struguri diferite se pot obține vinuri calitativ superioare.
4. Hitler a fost vegetarian. Toate biografiile lui amintesc de plăcerea cu care consuma cârnați, însă uneori, din cauza problemelor digestive, i se recomanda să renunțe la carne. În realitate, vegetarianul a fost Himmler.
5. Băutura preferată a lui James Bond este Dry Martini. În romanele lui Ian Fleming, Bond bea în total o sută unu pahare de scotch – însă numai nouăsprezece Martini.
6. Corzile de vioară se fabricau odinioară din intestine de pisică. Gogoși. Zvonul a fost răspândit chiar de violoniști, ca să-și păzească instrumentele de furt (după cum se știe, aduce ghinion dacă omori o pisică).
7. Stridiile au efect afrodiziac. Nu, din păcate. Cel puțin nu imediat. Stridiile sunt pline de potasiu, fosfor, sodiu, calciu, magneziu, fier, cupru și de vitaminele A, B, D și E. Tot stridiile au și conținut ridicat de zinc, care stimulează secreția de testosteron a organismului. Însă devin eficiente doar consumate cu regularitate. Casanova mânca zilnic câte două duzini.

Locuri în care e preferabil să nu începi o conversație:
* în fața ghișeelor Deutsche Bank din Vaduz (Liechtenstein);
* în ambulanță;
* în camera de interogatorii a CIA-ului;
* într-o celulă de închisoare;
* la toaletă;
* în elicopter;
* în tribuna fanilor din Westfalenstadion;
* în saună (și în spațiul de odihnă!);
* în sala de așteptare de la agenția pentru locuri de muncă;
* pe Herbertstraße ;
* sub streașina unei capele mici, când plouă cu găleata;
* în lift;
* în sala de așteptare a cabinetului lui dr. Mang;
* pe malul Lacului Constance.

Locuri pe care întotdeauna faci bine să le menționezi:
* Peter Luger’s Steakhouse din Brooklyn;
* clubul de jazz Brown Sugar din Bangkok;
* calea ferată dintre Torino și Nisa;
* grădina ambasadei Japoniei din Berlin;
* terasa de mic dejun a Hotelului Mandarin Oriental din San Francisco;
* librăria Felix Jud din Hamburg;
* restaurantul Chesa Veglia din St Moritz;
* Klenderhof de pe Insula Sylt;
* terminalul Business Class din Istanbul;
* Gstaad;
* clubul Richbaby din Shanghai (180 Maoming Nan Lu).

Cum te poți face iubit în societate, garantat:
* achitând nota de plată.

Băuturi nerecomandate:
* Campari Orange;
* Budweiser american;
* șampanie rose;
* caffè latte cu lapte de soia;
* laptele de soia în general (dacă e neapărată nevoie, este preferabil laptele de migdale).

Băuturi recomandate:
* Ristretto;
* espresso dublu;
* Bollinger 1978
* Queens Park Swizzle (când ne putem permite o mahmureală);
* Old Fashioned (când nu ne putem permite o mahmureală);
* Frozen Daiquiri (când mergem la risc);
* Bloody Mary (când suntem ușor mahmuri);
* Prairie Oyster (când suntem foarte mahmuri).

Trei reguli de aur ale beției:
1. Dacă ne îmbătăm, să o facem cu intenție.
2. Din când în când, un pahar de apă.
3. Tot ce a fost spus, indiferent ce, trebuie uitat a doua zi. Nu vorbiți niciodată, nimănui, despre acea noapte. Niciodată.
 
Trei reguli importante pentru dinner party:
1. să întârzii întotdeauna un sfert de ceas;
2. să nu pleci niciodată ultimul;
3. să nu comentezi nimic despre mâncare.

Digresiune pe tema ciocnitului paharelor:
Bătrânul Gregor von Rezzori a fost întrebat dacă există ceva ce nu ar face în timpul unei petreceri, indiferent cum procedează cei din jur. A rămas câteva clipe pe gânduri și a răspuns: “Niciodată nu aș spune prosit și nu aș închina paharul.” Și cum reacționează când altcineva închină? “Dau din cap, scurt și prietenos. La nevoie, spun skål sau na sdorowje, însă prosit nu-mi iese niciodată pe gură. Un bărbat are dreptul să-și bea paharul în liniște, fără să i se atragă mereu atenția ce face.”

Lucruri pe care, când ești gazdă, trebuie să le ai mereu pregătite:
* cuburi de gheață;
* paracetamol;
* boxe active;
* lichior de șarpe;
* iarbă (de grâu! Pentru băuturile organice!);
* telefonul pentru comandă de taxi;
* telefonul unui chiroterapeut.

Feluri de mâncare de evitat:
* creveți cu avocado;
* sufleuri;
* arici-de-mare proaspeți;
* spaghetti aglio e olio;
* ficat de vițel;
* raci vii, în alcool;
* sparanghel.

Feluri care trebuie neapărat servite:
* ficat de gâscă;
* fingerfood vegetarian;
* votcă;
* sorbet.

Digresiune pe tema cadoului pentru gazdă:
Trebuie să le duc gazdelor un cadou? Nu. Dăruiți-le flori! Pe care le trimiteți prin curier, la o zi după eveniment. Împreună cu o scurtă scrisoare de mulțumire, scrisă de mână. Pe vremuri, la marile sărbători, exista obiceiul să li se facă daruri oaspeților. Cu prilejul unui dîner, găseai pe locul care îți era rezervat o atenție, un suvenir, spre exemplu, o scrumieră special comandată pentru acea seară sau o mică bijuterie. În trecut, la curțile regale se obișnuia, de marile sărbători, să se bată monede speciale, care erau dăruite oaspeților. Astăzi, așa ceva se cheamă goodie bag și sunt întâlnite doar cu prilejul serbării zilelor de naștere ale celor mici și la marile evenimente ale firmelor.

Personaje de evitat în societate:
* politicieni;
* lucrători ai Serviciului Federal de Informații;
* membrii ai Partidului Liber Democrat;
* suporteri ai Califatului;
* redactori ai revistei Closer;
* prostituate;
* fostul amic al celei mai bune prietene;
* foști bancheri, astăzi sponsori ai artelor.

Lucruri care contribuie la strălucirea unei nunți:
* petrecerea să fie la țară;
* discursurile să fie spirituale (dar nu vulgare!);
* petrecerea miresei să aibă loc în seara dinaintea mariajului;
* te trezești în pat cu un alt invitat;
* la ceremonialul de oficiere să fii puțin mahmur și, după câteva ore de somn, să intri în biserică cu floare la butonieră și umflat la față;
* doamnele să poarte pălărie;
* domnii să poarte un costum clasic, respectiv morning suits (dar fără veste ridicole, multicolore);
* să fie foarte cald;
* șampania să fie bine frapată;
* după o săptămână, să citești relatarea evenimentului în Bunte și în Point de Vue.

Indicii după care recunoști o nuntă nereușită:
* se desfășoară într-o metropolă;
* Rolls-Royce-ul închiriat;
* ceremonia se desfășoară la ofițerul stării civile;
* confeti;
* smoching la lumina zilei;
* fratele miresei se ocupă de import-export.

Evenimente care nu trebuie ratate:
* Festivalul de la Salzburg;
* Festivalul de la Bayreuth;
* ceremonia de „dat cep butoiului” la Oktoberfest, la München;
* Bienala de Artă de la Veneția;
* concursul Miss Corviglia de la St Moritz;
* săptămâna de curse hipice de la Baden-Baden;
* gala de decernare a Premiului de film al Bavariei;
* nunțile din familia Oetker.

Neapărat de ocolit:
* Life Ball la Viena;
* Rosenball la Monaco;
* concursul Miss Sunshine de la Magalluf, în Mallorca;
* inaugurări de cluburi de noapte la Moscova;
* Berlinale;
* nunțile din familia Brenninkmeijer

Grupuri pe seama cărora să te abții de la bancuri:
* germani din Răsărit;
* vienezi;
* transsexuali
* beneficiari ai ajutoarelor sociale;
* jurnaliști din presa tipărită;
* moașe.

Grupuri pe seama cărora neapărat să faci bancuri:
* bancheri;
* travestiți;
* muntenii din regiunea Bernei;
* berlinezi;
* hamburghezi;
* plătitori de taxe.

Gata, asta a fost. Acum, tânăra generație se poate întoarce la aparatele ei electronice. Restul cititorilor, adică cei suficient de răbdători să citească volumul meu până la ultimul cuvânt, vor fi răsplătiți de mine prin dezvăluirea unui secret. Un secret care în mod normal le rămâne ascuns cititorilor de ghiduri practice de felul celui de față. El sună astfel: nu trebuie să te schimbi. Rămâi așa cum ești, cu bunele și cu relele tale! Dacă înțelegi această realitate, nu mai ai de ce să cumperi vreodată niciun ghid practic. Încercarea de a te schimba nu te duce nicăieri. Indiferent cât ar fi de lăudabilă tentativa de transformare, pornește de la o premisă falsă – dorința de a fi altul decât ești, de fapt. Desigur, poți oricând corecta un detaliu de comportament, însă obstacolul propriu-zis rămâne împăcarea cu propria ta natură. Doar cine este consecvent sieși, doar cine știe că este așa cum este și acceptă acest fapt – indiferent cât ar suna de paradoxal – păstrează cât de cât o șansă să se transforme. Pe înțelesul tuturor: Yo, chill!  
În general, suntem cu mult prea critici față de noi. Și ne acordăm prea puțină recunoaștere. De aceea și există cărți ca aceasta. Handicapul nostru, al tuturor: moștenirea europeană. Întreaga noastră cultură creștină (la fel și cea musulmană) se bazează pe cerința: trebuie să fii altfel decât ești! Ceea ce datorăm probabil rădăcinilor noastre mozaice. Iudaismul este religia marilor profeți, iar ei erau mereu porniți să-i îndemne pe oameni. Așa s-a creat spiritul scepticismului față de propria persoană, care continuă să-și facă efectul asupra lumii de astăzi, îndepărtate de religie. De asta ar trebui să ne eliberăm în primul rând, pentru a avea o șansă la ceea ce ne dorim mai mult cu toții: propria noastră optimizare.
Să revenim domol, după aceste considerații cu bătaie lungă, în cercul mai strâmt al relațiilor de societate: cele mai agreabile persoane din jur sunt cele împăcate cu sine. Doar cine se află în armonie cu sine, doar cine se place pe sine (sau măcar încearcă), este capabil să-i placă și pe cei din jur și să se facă plăcut și de ei. Cine se înfățișează exact așa cum este, fără să se prefacă, și nu vrea să fie un exemplu pentru nimeni este per se o persoană agreabilă. În schimb, cine se străduiește cu îndârjire nu reușește decât să îi calce pe nervi pe toți cei din jur. Este absolut indiferent dacă încearcă să-și aleagă cravata cuvenită, cuvintele cuvenite, gesturile cuvenite, ca să creeze imaginea cuvenită. Este un adevărat chin să-i vezi cum se forțează. Virtuozitatea, indiferent unde, la birou sau la pian, sau poate în societate, lasă întotdeauna impresia de ușurință. Și cui nu-i vine ușor, trebuie cel puțin să se străduiască să lase impresia. Fake it, ’til you make it. Prefă-te că-i simplu, până când se va dovedi cu adevărat simplu! Pe scurt, avem de-a face cu o idee care ține de esența civilizației: ne străduim să ne înfrânăm grosolănia, să ne facem viața și relațiile cu cei din jur mai plăcute – și asta fără să devină o povară și o constrângere. Așa cum se prezintă situația în momentul de față, este și motivul pentru care modelul de viață occidental se va impune pe termen lung. Deoarece se bizuie pe o atractivitate imbatabilă, pe o promisiune pentru o viață de calitate și pentru bucuria de a trăi. Și pe curtoazie. Iar volumul de față ar trebui să aducă și el mica lui contribuție în acest sens.

Preţurile ridicate la care se ajunge cu prilejul licitaţiilor sunt uşor de explicat şi în lipsa maşinăriei de spălat bani a pieţei de artă. Arta înseamnă investiţie. Creşterea valorii de piaţă a lucrărilor-vedetă de pe piaţa de artă a fost în ultimii ani de-a dreptul spectaculoasă. De ce se întâmplă aşa? Miliardarii nu ştiu ce să facă cu banii. Cum după ultimul mare crah nicio oportunitate de investiţie nu mai poate fi considerată cu protecţie de criză, ei preferă să îmbine plăcutul cu utilul şi îşi atârnă capitalul de pereţii palatelor lor de pe Rubliovka, la Moscova, sau de pe Bishops Avenue, la Londra.
Oligarhul rus Roman Abramovici încă nu ştie să mănânce  corect cu furculiţa şi cuţitul – dar lucrările importante de artă contemporană achiziţionate de partenera sa de viaţă îi asigură şi lui acceptarea în societate. În zilele noastre orice proprietar mai răsărit de magazin cu materiale de construcţie are avioane particulare şi iahturi, dar cine vrea să se distingă cu adevărat trebuie să pătrundă în casta marilor colecţionari. Niklas Maak, șeful redacției de artă de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, scrie următoarele: “Aşa cum pe vremuri te întâmpina leul din marmură la intrarea palatului, ca însemn seniorial, simbolul suveranității absolute de astăzi este un rechin de-al lui Hirst expus în hol.”
Ar fi un semn de îngustime să ne plângem de una ca asta sau să îl facem răspunzător pe artist de lista colecționarilor săi, acuzându-l de o specie de prostituție. Oare arta nu-și manifestă capacitățile ei cele mai subversive tocmai în saloanele celor puternici? Ce poate fi mai încântător decât să ți-l imaginezi pe Abramovici în palatul său londonez, trecând pe lângă un cap de mort creat de Damien Hirst, acel memento mori făcându-l să se îndoiască zilnic, măcar o clipă, de intangibilitatea sa. Și dacă tot a venit vorba, de când este setea de prestigiu un argument împotriva artei pe care o protejează? Megalomaniei înfumuratului parvenit, papa Iulius al II-lea, supranumit Il Terribile, îi datorăm una dintre cele mai mari opere ale umanității, Capela Sixtină pictată de un anume Michelangelo.

Așa cum ajung fetele nevinovate să facă trotuarul, la fel se întâmplă și la bursă, repeta Kosto mereu: “Mai întâi e curiozitate, apoi plăcere și la urmă lăcomie.” Verdictul său: “Pe vremuri, un tată își trimitea la bursă doar fiii cei mai nerozi. Cei înțelepți mergeau la universitate, să învețe ceva serios.”
La München ne întâlneam întotdeauna în vechiul bar Schumann’s, deoarece nu-i plăcea nicio cafenea din oraș. Însă cel mai bine se putea sta de vorbă cu el tot în cafenele, la Viena în Café Central, la Budapesta în Café New York, în acel extraordinar kitsch pompos. Cafeneaua era catedra lui, habitatul lui natural. Unde și-a petrecut o jumătate din viață în fața meselor minuscule, din marmură. Acolo ținea prelegeri, citea, cădea pe gânduri, ațipea, se trezea, conversa, iarăși citea… Mereu perfect îmbrăcat, pantofi Budapester impecabil lustruiți, jachetă de tweed, batistă în buzunarul de la piept, cămașă de comandă, niciodată cravată, întotdeauna papion.

“Răul? Răul suntem noi toți”, a spus odată un om, de a cărui prezență la dineul oferit cu prilejul aniversării mele de optsprezece ani voi fi întotdeauna mândru – și care, însuflețit de vin, mi-a ținut și o prelegere: Friedrich Dürrenmatt. Îl întrebasem de ce oamenilor le face atâta plăcere să asculte povești despre crime. Dürrenmatt mi-a răspuns că în fiecare dintre noi există o latură întunecată. Nenorocirea este că ne vine așa de greu să ne-o mărturisim. În schimb poveștile ne dau mereu prilejul să ne vizităm abisurile, de la o distanță sigură.

Vremea starurilor a apus – deși trăim într-o epocă obsedată de cultul starurilor. Zelul de a urmări viața vedetelor avea odată un voios parfum arhaic. La fel ca zeii grecilor antici, întruchipau idealuri omenești și slăbiciuni omenești. Acest voaierism mângâia nespus, reușea să potolească pentru o vreme propria nefericire. Era, chiar mai mult decât religia, opiu pentru popor. În era digitală, însă, Olimpul a fost luat cu asalt. Deodată, fiecare are în mână instrumentul multimedia propriu, cu care să se reprezinte pe sine. Exhibiționismul a înlocuit voaierismul, ca anestezic. Procesul de selecție, despărțirea celor care se bucură de atenție de cei care comunică în gol, este făcut de crowd intelligence, fiind acum cu adevărat democratic.

O singură dorință omenească pare mai veche și mai puternică decât nevoia de a privi sus, spre zei: dorința de a-i vedea doborâți.

Este adevărat că, prin intermediul dreptului roman, suum cuique a intrat în fondul comun al moștenirii occidentale, însă de fapt ce înseamnă exact „fiecăruia ce este al său”. Venim pe lume cu drepturi fundamentale? Ne este lumea datoare cu ceva? Răspunsul gândirii occidentale la această întrebare este mult mai echilibrat, dar experiența ne învață fără greș: da, lumea ne datorează ceva – și anume un șut în fund. Ascensiunea socială – și aici îl contrazic pe istoricul economist Clark – este totuși posibilă, însă numai pentru cei care au înțeles fără rezerve ideea că lumea nu-ți datorează decât acel șut în fund.

Nu de mult am participat la un dineu împreună cu soția mea, la Berlin. Miniștri, un fost cancelar, redactori-șefi, colecționari de artă americani, bineînțeles primarul Berlinului, toată lumea era prezentă. În drum spre casă, am întrebat-o pe soția mea cu cine îi făcuse cea mai mare plăcere să converseze. Fără să ezite, l-a indicat pe un bărbat plinuț, de vârstă mijlocie, greu de remarcat la prima vedere, care stătuse lângă ea, la masă. Știi cine este? “Nu”, mi-a spus. Știi cu ce se ocupă? “Habar n-am.” L-ai întrebat ce anume îl pasionează? “Nu, dacă stau să mă gândesc bine, eu am vorbit mai tot timpul. Cum este viața la Berlin și așa mai departe…” Ce se întâmplase de fapt? Soția mea avusese o întâlnire cu un bigshot. Bărbatul alături de care stătuse, abia trecut de cincizeci de ani, era un miliardar self made, aflat în topul celor mai bogați zece americani. Pe vremuri a fost cel mai tânăr manager de la Goldman Sachs, între timp este deținătorul celui mai de succes fond de hedging din lume și cel mai de seamă filantrop din Chicago. De regulă, asemenea persoane au două caracteristici comune. Mai întâi, nu simt nevoia să vorbească despre ele. Ce ar putea spune? Pe cine să impresioneze? “Tocmai mi-am cumpărat un Cézanne.” Sau: “Tocmai am donat o nouă sală de operații spitalului de copii din Chicago.” “Noul meu avion este un G-5.” Sună a fantezie. Apoi, pornesc în general de la ideea că nu știu destule și că este bine să afle mereu lucruri noi – și asta din cele mai neobișnuite surse. Urmăresc spusele unei femei frumoase la fel de însetaţi ca analizele specialiștilor lor în finanțe, și se întâlnesc cu un benzinar cu același interes ca pentru un pasionat al IT-ului. Sunt ascultători de performanță. Ascultă spusele interlocutorilor nu din politețe, ci pentru că informațiile prețioase răsar adesea din sursele cele mai neașteptate.

Atât altețele regale, cât și marii nobili privesc de sus, cu vag dispreț, către secțiunea a III-a. În secțiunea a III-a din Gotha, așa cum se cheamă manualul nobilimii editat inițial la Gotha, sunt listate acele familii care poartă titlu princiar fără să fi dispus vreodată de suveranitate teritorială, el fiind atribuit doar onorific (așa ca familiei Bismarck).
La baza tortului trietajat se află marea masă aristocratică, formată din simpli conți și baroni. Ei sunt urmașii acelor familii care s-au bucurat de privilegii fiscale în Vechiul Imperiu, dar fără să fi avut vreodată suveranitate asupra unor landuri proprii. Aceste familii au reprezentat grosul funcționărimii altețelor lor regale. De aceea ei au fost cei care s-au străduit să provoace șicanele despre care vorbeam mai înainte, cu prilejul reformelor teritoriale. Dușmănia istorică dintre mica și marea nobilime este de aceea extrem de acută.

Budismul urban nu trebuie respins în bloc, sub acuzația de religie a wellness-ului.
Prin urmare, cu ce am putea înlocui spiritualitatea light?

Cine afirmă, spre exemplu, că a citit O scurtă istorie a timpului a lui Hawking cel mai probabil minte. Este cea mai vândută carte necitită din lume. Tipărită în milioane de exemplare și tradusă în patruzeci de limbi. Însă de citit au citit-o exact patruzeci de nefericiți. Traducătorii. Ei au făcut-o din motive profesionale și, din câte știu eu, după aceea au trecut cu toții pe la psiholog.

Și holul impozant al Hotelului Palace. Un soi de circ de lux, unde aparent nu au acces decât cei mai frumoși și mai bogați oameni din lume. Contese italiene cu pulovere de cașmir aruncate neglijent pe umeri, gentlemeni englezi cu părul grizonant, care aparent au crescut odată cu jilțurile în care stau, citind stoic Financial Times, miliardari greci jucând table, moștenitori ai marilor dinastii germane ale oțelului, cu alură de sportivi, la braț cu ultimele lor cuceriri, conversând pe un ton coborât, potolit, ca și cum ar exista o înțelegere secretă împotriva zgomotelor și a hohotelor de râs mai acute, și o ceată de chelneri mărunți și grăbiți, fără excepție italieni, care mișună discret și grăbit aprovizionând societatea cu ceaiuri parfumate, sendvișuri cu rondele de castravete proaspăt și țigări de foi. Și în fundal, trosnetul plăcut al buștenilor din cămine, și totul în fața panoramei mărețe a coamei alpine și a coastelor acoperite de păduri de brad, oaspeții având privilegiul de a urmări prin ferestrele enorme – până seara, când draperiile groase sunt trase cu promptitudine – jocul cinematografic de lumini al munților. Ar fi suficient un singur control financiar temeinic în acest hol și UE și-ar putea permite să preia încă trei state foste membre ale Blocului Răsăritean.

Autori

Edwige Martin

Alberto Manguel

Sandra Newman

Vezi mai multi autori

Contact

Baroque Books & Arts

 Adresă: Str. Aviator Ștefan Sănătescu, nr. 53A, sector 1

Telefon/Fax: (+40) 212242725

E-mail:Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

Hartă