Un ghid al francofilului și al anglomaniacului, al gurmetului, al expertului în stil și al iubitorului de artă.
Un omagiu al fastului, cu siguranță una dintre cele mai neobișnuite cărți, un compendiu atrăgător de schițe literare, o călătorie în cele mai neașteptate locuri dintr-o lume a reveriei plină de frumos.
„Servirea ceaiului verde a devenit un ritual în Japonia secolului al doisprezecelea, când călugării Zen au început să cultive arbori de ceai chinezești pentru a obține băutura care să îi țină treji pe parcursul lungilor sesiuni de meditație din miez de noapte. Tradiția a evoluat prin conturarea ceremoniei ceaiului, numită chanoyu și gândită astfel încât să-i încurajeze pe oaspeți să se bucure în tihnă de ritual, în contextul unui adăpost rustic, construit ca o chilie. Totul într-o atmosferă liniștită, plină de considerație. Fiecare gest era plănuit în detaliu, de la poziția bolului în căușul palmei până la complimentele șoptite la adresa decorului, în timp ce maestrul de ceremonii își servea oaspeții.
În Anglia ceaiul se servea cu aceeași solemnitate ceremonială, însă aici valoarea estetică stătea în delicatețe, nu în simplitate. Anna Stanhope, a șaptea ducesă de Bedford (1783–1857) și doamnă de onoare a reginei Victoria, a instituit obiceiul ceaiului de după-amiază, invitându-și prietenele în budoar la un ceai cu pâine prăjită, întrucât de pe la ora cinci a serii – cu mult înainte de cină – suferea de «un disconfort», după cum îi scria unui apropiat. Ceremonia engleză a ceaiului era intimă, dar opulentă. Pe la 1600, din cauza taxelor ridicate, prețul unei jumătăți de kilogram de ceai era mai mare decât simbria pe un an a unui servitor. Moraliștii au socotit ceaiul o frivolitate, cu toate că taxele au fost reduse în 1834, odată cu descoperirea ceaiului mai accesibil din India. Până atunci însă, stăpâna casei obișnuia să țină sub cheie prețiosul bun și îl servea numai în cești de porțelan, pe care le spăla singură, de teamă să nu le spargă servitorii mai neîndemânatici. Serviciul de ceai al unei victoriene care se respecta trebuia să fie «grațios», observa un ghid de etichetă, «iar învelitoarea ceainicului, delicată și meticulos brodată ».[...]
Erau la fel de multe obiceiuri legate de mănuși ca și stilurile de a le purta. Mănușile femeilor erau parfumate cu mosc și ambră cenușie, brodate excesiv cu flori, fluturi și păsări, ornate cu nasturi prețioși, iar unele aveau tăieturi la încheietura degetului pentru a scoate în evidență inelele purtate pe dedesubt. În secolul al șaptesprezecelea, au devenit la modă mănușile din piele moale de găină și limericks, mănuși confecționate în Limerick, Irlanda, din pielea vițeilor nenăscuți. Un naturalist francez din secolul al optsprezecelea a reușit să facă o pereche de mănuși din fire de păianjen țesute. Cele mai fine puteau fi împachetate într-o coajă de nucă, și multe erau destul de valoroase încât să fie trecute în testament.“
JESSICA KERWIN JENKINS, Enciclopedia sublimului
Autor
Jessica Kerwin Jenkins și-a început cariera la New York ca redactor la Women’s Wear Daily și apoi a continuat la W Magazine, ca editor european al revistei, la Paris. A călătorit prin toată lumea, de la Madrid la Copenhaga, de la Atena la Veneția, de Ibiza la Tallin, colecționând momente alese și episoade neașteptate, vizitând ateliere, vile, pallazos, chateaux și haciendes.
Ideea centrală din spatele Enciclopediei sublimului este căutarea, pentru că pe măsură ce cauți poți descoperi frumusețea în cele mai neașteptate locuri, unde nebunia este esențială, învățând că luxul nu se măsoară în grămezi de bani risipiți.
În prezent trăiește în zona de litoral a statului Maine și scrie pentru Vogue.
